De unde vine numele “Suruaika”? Are vreo semnificație anume?

“Suruaika” înseamnă “doliu”, “jale”, dar și “regret” în finlandeză. Am ales cuvântul pentru că ar putea fi în același timp numele unei pisici, începând cu o siflantă – sunete pe care felinele s-ar părea că le descifrează mai bine. Și, desigur, e un cuvânt care sună bine, fiind foarte vocalic.

Cum ați ajuns la stilul artistic, la imaginea finală a filmului? A fost un proces în care ați ales din mai multe stiluri, ați desenat și redesenat personajele împreună cu echipa, mediul în care trăiesc, până când ați spus „Asta e!”?

A fost cu siguranță un proces lung, având în vedere că de la primul draft de scenariu până când filmul a fost gata au trecut mai bine de 8 ani. Am trecut prin multe stiluri și da, am încercat să implicăm creativ o mare parte din oamenii care au trecut prin echipă. Schițele inițiale au fost în totalitate desenate 2D, dar pe măsură ce echipa s-a transformat, am virat din ce în ce mai mult spre animația 3D, pentru ca în final partea desenată să rămână într-o proporție minoritară. Amândoi suntem convinși că o muncă creativă colaborativă este cât se poate de benefică pentru fiecare din demersurile noastre. La un moment dat a trebuit să spunem “Asta e!” din motive cât se poate de pragmatice – resursele limitate cer o disciplină mult mai aspră, mai ales în ce privește timpul pe care echipa își permite să îl dedice în producția efectivă, care are o nevoie esențială de un deadline ferm. Dar după toate dificultățile, ne place maxim cum arată toată treaba, mai ales în condițiile în care a fost făcut filmul, against all odds.

Ai regizat deja două filme, Tokoriki și Appalachia, în care lipsesc dialogurile între personaje. În Appalachia muzica pare să compenseze absența cuvintelor rostite. Am putea spune că muzica este un personaj în filmul tău, care conturează personajele şi ajută narațiunea. Ce anume îți place la acest mod de spune povești cinematografice?

Chiar trei, și în Black Friday (2015), filmul din anul întâi de master, e aceeași abordare. E o adaptare a unei nuvele scrise de Vladimir Sorokin – “Dimineața lunetistului” despre criza alimentară din anii ’80. Țin minte că am citit-o întâmplător și tocmai asta m-a frapat, stilul vizual în care este scrisă, și mi-am dorit să o ecranizez. Așa a început, m-am îndrăgostit de stilul ăsta de a spune povești, și atunci tot ce a urmat, Tokoriki, Appalachia, au fost concepute în aceeași manieră încă de la început, singura diferență fiind coloanal sonoră care, într-adevăr, în ultimele două filme a devenit o parte esențială a narațiunii, în încercarea de a spune ceea ce n-au curaj să-și rostească personajele. Cred că tocmai asta m-a atras – ideea de a spune povestea unor personaje care simt mult mai mult decât arată, care își exprimă cele mai profunde sentimente prin priviri intense și prin dans, pentru că nu au tăria să o spună cu voce tare sau pentru că știu mai bine să o arate prin fapte decât prin vorbe. Ambele filme spun povestea primei iubiri și mi se pare că absența cuvintelor dă o anumită candoare personajelor și un soi de autenticitate specifică vârstei și caracterului lor.