Interviu: Roxana Stroe
Roxana Stroe este o foarte tânără regizoare și scenaristă, cunoscută pentru filmele Plante perene (2013), O noapte în Tokoriki (2016) și Black Friday (2015). În 2016 a fost premiată la Transilvania International Film Festival (TIFF) cu Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru secțiunea scurtmetraj și a fost nominalizată în 2016 la Premiul Gopo pentru Tânără speranță și Gopo pentru Cel mai bun film de scurt metraj. În 2016, O noapte la Tokoriki a primit premiul special pentru cel mai bun scurtmetraj din partea juriului internațional al secțiunii Generation 14plus de la Festivalul Internațional de Film de la Berlin. O poveste de dragoste interzisă, plasată în anii 2000 şi spusă aproape în totalitate fără dialoguri şi cu multă muzică, Appalachia i-a adus Roxanei Stroe premiul pentru Cel mai bun film la Festivalul Internațional de Film STOP CADRU de la Curtea de Argeș (iulie, 2023). Coproducție între România, Franţa şi Belgia şi cu o distribuţie formată din actori francezi şi români, Appalachia are în prim-plan un băiat (Phénix Brossard) care se îndrăgosteşte de o fată (Zéa Duprez) al cărei tată (Costel Caşcaval), animatorul unui cult religios în ale cărui ritualuri sunt folosiţi şerpi, se opune relaţiei. Cum se va termina această poveste de dragoste?
Ai regizat deja două filme, Tokoriki și Appalachia, în care lipsesc dialogurile între personaje. În Appalachia muzica pare să compenseze absența cuvintelor rostite. Am putea spune că muzica este un personaj în filmul tău, care conturează personajele şi ajută narațiunea. Ce anume îți place la acest mod de spune povești cinematografice?
Chiar trei, și în Black Friday (2015), filmul din anul întâi de master, e aceeași abordare. E o adaptare a unei nuvele scrise de Vladimir Sorokin – “Dimineața lunetistului” despre criza alimentară din anii ’80. Țin minte că am citit-o întâmplător și tocmai asta m-a frapat, stilul vizual în care este scrisă, și mi-am dorit să o ecranizez. Așa a început, m-am îndrăgostit de stilul ăsta de a spune povești, și atunci tot ce a urmat, Tokoriki, Appalachia, au fost concepute în aceeași manieră încă de la început, singura diferență fiind coloanal sonoră care, într-adevăr, în ultimele două filme a devenit o parte esențială a narațiunii, în încercarea de a spune ceea ce n-au curaj să-și rostească personajele. Cred că tocmai asta m-a atras – ideea de a spune povestea unor personaje care simt mult mai mult decât arată, care își exprimă cele mai profunde sentimente prin priviri intense și prin dans, pentru că nu au tăria să o spună cu voce tare sau pentru că știu mai bine să o arate prin fapte decât prin vorbe. Ambele filme spun povestea primei iubiri și mi se pare că absența cuvintelor dă o anumită candoare personajelor și un soi de autenticitate specifică vârstei și caracterului lor.
Cum arată un scenariu de film fără dialoguri? Cum scrii o poveste pentru marele ecran în acest fel?
Nu atât de diferit pe cât ar părea. Atât Black Friday, cât și Tokoriki sunt filme făcute în timpul masterului meu la UNATC. Atunci am început colaborarea cu Ana Gheorghe, colega mea de la scenaristică pe atunci, colaborare care a continuat și după absolvire, pentru Appalachia. Țin minte că ne gândeam ce fel de poveste am vrea să spunem și ne focusam pe descrierea personajelor, a locațiilor și acțiunii. Asta e singura diferență – lipsa dialogurilor – în rest totul e la fel ca la oricare alt scenariu.
Appalachia este un film estetic, unele cadre seamănă cu tablouri, exista o poetică a imaginilor, a culorilor. Povestește-ne despre alegerea ta în acest sens.
Înseamnă mult pentru mine să aud că este perceput în felul ăsta, dar nu pot să-mi asum singură creditul, pentru că Adi Pădurețu, directorul de imagine cu care am lucrat, e responsabil în egală măsură pentru estetica filmului. Mi-am dorit să avem lumini neon, culori vibrante, mai ales în secvențele de discotecă, și o anumită fluiditate a camerei, să pară că respiră odată cu personajele, mi-am dorit ca lumea lor interioară și povestea de iubire să-și găsească un corespondent în universul exterior.
Poți spune că ți-ai găsit deja stilul artistic și regizoral?
Mi se pare încă devreme să spun asta. Cred că se poate vorbi despre stilul unui regizor în momentul în care și-a făcut deja debutul în lungmetraj. Scurtmetrajele sunt, mai degrabă, un mod de a experimenta, de a vedea cu ce rezonezi. Am văzut însă filme care au preluat o stilistică deja consacrată, cum e cea lui Wes Anderson, cu gândul că se vor bucura de același succes, dar cred că scopul unui artist/regizor ar trebui să fie tocmai descoperirea propriei voci, felul în care ai putea să spui o poveste într-un mod cât mai personal.
Crezi că Appalachia ar fi avut alt impact asupra publicului dacă finalul ar fi fost… altul?
Appalachia este inspirată de o poveste clasică – Romeo și Julieta. Ceea ce m-a atras la ideea de a aduce în contemporan o tragedie arhicunoscută a fost tocmai provocarea de a încerca să spun vizual o proză în versuri. Și cred că există, totodată, un soi de atracție în subconștientul colectiv pentru poveștile de iubire interzisă și o doză de empatie pentru suferința personajelor și încercările la care sunt supuse.
Ai regizori care te-au inspirat, pe care îi urmărești în cariera lor?
Absolut, atât clasici cât și contemporani și chiar cu abordări destul de diferite. Am observat o predilecție spre cinema-ul spectacolului, umorul absurd și poemele vizuale, în funcție de stările prin care trec, îmi doresc să văd un Fellini, un Roy Andersson sau un Chris Marker. Apropo de asta, m-am uitat de nenumărate ori la primul film al lui Roy Andersson, A Swedish Love Story, înainte de Appalachia. Îmi doream ca și personajele mele să aibă ceva din Annika și Pär. Și apoi mai am o slăbiciune pentru Kieślowski, David Lynch și Billy Wilder.
Cum este să începi să faci film la douăzeci și un pic de ani, să câștigi și premii și să devii vizibilă în lumea cinematografiei românești și internaționale?
Între timp am schimbat prefixul (râde). Când am avut premiera la Berlin cu Tokoriki doar ce absolvisem masterul și a fost un succes neașteptat, ne-a luat pe toți prin surprindere, pentru că, deși luasem premiu la TIFF anul anterior cu Black Friday, nu ne-am gândit nici măcar o clipă că Tokoriki o să fie atât de apreciat. Dar greul a venit abia după, în momentul în care am început să lucrăm la următorul scenariu. Appalachia nu a fost de la început în varianta în care e acum. Am trecut prin multe încercări, variante și refuzuri până când am reușit să obținem finanțare, au fost ani de zile în care ne-am chinuit. Auzisem de la profesori că ar trebui să ne considerăm norocoși că suntem încă studenți și avem ocazia să facem filmele pe care ni le dorim, dar până nu am terminat și nu ne-am lovit singuri de industria reală, nu am realizat că aveau dreptate. Vizibilitatea și aprecierea de care a avut parte Tokoriki ne-a ajutat, într-adevăr, pe mine și pe Gabi (Gabriela Suciu-Pădurețu, producătoarea filmului), să găsim mai ușor co-producători străini, pentru că la noi în țară nu sunt atât de multe opțiuni unde poți aplica, CNC-ul având doar două sesiuni pe an. Ajungi să te lupți pentru finanțare cu regizori consacrați, așa că nu e ușor pentru nimeni, indiferent de câte festivaluri și premii bifezi, cu fiecare poveste o iei de la capăt.
Te gândești să faci și lungmetraje?
Cu siguranță. Cred că odată ce pornești pe drumul ăsta, acolo îți dorești să ajungi, asta și pentru că scurtmetrajele nu au viață lungă și nu pot sa-ți ofere aceeași vizibilitate. Dar, după cum spuneam și mai devreme, în scurtmetraje poți experimenta, sunt exerciții din care înveți și prin care îți dai seama ce vrei să faci mai departe. Asta nu înseamnă că nu sunt regizori care au început direct cu lungmetraje, dar majoritatea aveau un background fie în teatru, fie ca scenariști. Am impresia că John Huston a început cu Șoimul maltez, Pasolini și-a făcut debutul cu Accattone și nu știu să fi făcut vreun scurtmetraj înainte. Sam Mendes și Mike Nichols erau regizori de teatru înainte să-și facă debutul în film, dar au început direct cu lungmetraje: American Beauty, respectiv Who’s Afraid of Virginia Wolf. Dar am văzut și cazuri mai puțin fericite în care actori mari au vrut să se lanseze ca regizori și lungmetrajul de debut nu a fost prea apreciat, și aici mi-am amintit de Ryan Gosling cu Lost River. E o presiune mult mai mare la lungmetraje și dacă nu te simți pregătit să faci pasul ăsta, e mai bine să mai aștepți. Nu e atât de grav dacă o dai în bară cu un scurtmetraj, în schimb, dacă nu-ți iese debutul în lungmetraj, e mult mai greu să obții finanțare pentru următorul proiect și ți se pot închide multe uși. Însă, ce mi se pare mie cel mai important este să reușești să aduni lângă tine oamenii potriviți care să te susțină, indiferent de suișurile și coborâșurile prin care, inevitabil, toți trecem, e esențial să te înconjori de oameni care să creadă în tine și în poveștile pe care vrei să le spui.
